Făcând ocolul odăii, ochii Olguței se opriră o clipă deasupra măsuței de noapte. Monica zări privirea Olguței.
— Pe portretul bunicei? întrebă ea cu ochii mari.
— Nu! Asta nu! — se apără Olguța… Atunci jură-te pe păpușa ta.
— Mă jur pe păpușa mea Monica… începù ea repede.
— Că n’am să spun la nimeni… formulă Olguța mai departe, bătând tactul cu degetul arătător.
— …: că n’am să spun la nimeni… repetă Monica, dând din cap.
— …ceiace are să-mi spue Olguța.
— …ceiace are să-mi spue Olguța.
— Stai! se încruntă Olguța. Mai spune după mine!… Și dac’oi spune…
— …și dac’oi spune… repetă Monica în silă, ridicând din umeri.
— …să-mi moară păpușa.
— …să-mi moară păpușa. Ai isprăvit?
— …Stai, așa nu-i bine… Spune încă odată!… „Și dac’oi spune”… spui?
— “…Și dac’oi spune, oftă Monica.
— …îi dau voe Olguței…
— …îi dau voe Olguței…
— …să spargă capul păpușei mele Monica.
— …să spargă capul păpușei mele Monica, repetă Monica, indignată.
— …Acum spune: Amin!
