— Nu mă țin!… Dacă nu-l apărà mama, îi arătam eu lui!
— Tu știi să te bați, Olguța??
— Tu nu știi??
— Nu.
— Eu știu foarte bine!
— Și-ți place?
— Sigur… Vrei să-ți arăt?
— Nu.
Tăcură. Olguța oftă…
— Monica, dece nu-ți tai cozile?
— Dece să le tai?… Ii plăceau bunicei… ea mi le ’mpleteà.
— Da… cred!… Da’ nu-s bune la batae? Te apucă de ele!
— Dece să mă bat?
— Nu poți ști!
— Și cu cine să mă bat?
— Cu Buftea… Nu, ai dreptate! — reveni Olguța. Nu-i dau eu voe!
Olguța se ridică într’un cot, mișcând piciorul în aer.
— Monica, tu ai mușchi?
— Nu știu!
— Eu am! Uite: când strâng piciorul!… Monica, eu nu mai dorm!
Sărind jos din pat, începù să țupăe pe podele, inspectând odaia…
— Monica! — țipă ea deodată, cu intonația prezumată a lui Cristofor Columb în fața Americei.
