părul des și creț ca icrele negre, stau drepți ș’așteaptă cu mâna pe securi. Nimeni nu vorbește. Sultanul ridică un deget… Răsare un armăsar care tresaltă și rânjește… Sultanul face un semn… Harapii înoadă cozile Monicăi de coada armăsarului… Monica mușcă dintr’o caisă. Nu-i pasă! Lasă că-i arată el sultanul!… O sută de mii de harapnice s’abat asupra calului…
Harapii o înșfacă pe Olguța. Olguța dă din picioare și se strâmbă la sultan. Așà! Bine!… Harapul ridică securea… Olguța e speriată… N’are pe nimeni s’o apere decât pe fratele ei Dănuț… Și’ntradevăr, în fruntea unei oști, ca Mihai-Viteazul, vine Dănuț, ucide pe Sultan și pe harapi — turbanele fug — și scapă dela moarte pe Olguța și pe Monica. Olguța și Monica îngenunchiază și-i sărută mânile. El le ia pe șea și pornește, și pornește…
In fundul turbincei lui Ivan erà somnul.
— Tu dormi, Monica?
— Nu.
— Nici eu.
Olguța își ridică picioarele în sus, bătându-și tălpile goale cu palmele.
— Auzi, Monica?
— Ce s’aud?
— Mă bat la tălpi…
— Dece?
— Știu eu!… Fă și tu așà…
— …
