— Da’ asta ce-i, Monica?… Ce cruciuliță frumoasă!
Alături de cheița nichelată, atârnă o cruce de aramă pe care ardeà relieful unei chinuite răstigniri.
— Iți place, tante Alice?
— Foarte mult… O ai dela mama?
— Nu știu… mi-a dat-o bunica… Tante Alice.
— Ce-i, Monică?
— …Te rog, ia-o! — o rugă fetița, cu obrajii încinși, scoțându-și lănțucul… Vreau eu să ți-o dau, tante Alice! — stărui ea, cu sprâncenele ridicate, în preajma energiei lacrimilor.
Și cu deasila, strecură lănțucul în mâna doamnei Deleanu.
— …Iți mulțumesc, Monica, o impăcă ea dezmierdându-i părul… Da’ astfel de lucruri nu se dau, pui mic! E o amintire dela părinții tăi… Eu ți-o păstrez numai.
— Ție pot să ți-o dau, îi răspunse cu liniște și gravitate Monica, privind in pământ.
— O iubești așà de mult pe tante Alice?
— Da.
— Și tante Alice te iubește pe tine mult de tot… ca pe Olguța și Dănuț.
— Știu! — șopti Monica.
— Oare Olguța de ce nu mai vine? Ia du-te și vezi tu.
Doamna Deleanu clipi… și până să deschidă giamandanul dibui mult in jurul broaștei, cu cheița nichelată.
