— Ai adormit?
Dănuț izbi cu pumnul în pernă, și se întinse pe rug.
— Uite, Monica… Asta e odaia voastră… Iți place?
Mâna Monicăi îi strânse mâna mai tare.
— Ce bine miroase, tante Alice!
Cuprinzând-o în brațe, doamna Deleanu o ridică sus, sus…
— Vezi tu ceva acolo?
— Da… Eii!.. Merci, tante Alice!
Zărise deasupra șifonierei o tablă de-argint acoperită cu sulfină.
— Acum să-mi spui în care pat vrei să dormi?
— Olguța pe care și l-a ales, tante Alice?
— Las-o pe Olguța, o dezmierdă doamna Deleanu, alege-ți-l tu pe care-l vrei… Pe cel dinspre fereastră, sau pe cel dinspre ușă?
— Mi-i tot una, tante Alice…
— Bine, atunci ți-l aleg eu pe cel dinspre fereastră… Așà o am pe Olguța mai aproape de urechea mea! — zâmbi doamna Deleanu.
Ușa etacului ei, și ușa odăii fetițelor, așezate față’n față, erau despărțite de tăcerea unui vast antret.
— Ș’acuma, hai să desfacem bagajul… Unde-i cheia?
— Poftim, tante Alice! — îi oferi Monica, cu capul ridicat, capătul lănțucului de argint din jurul gâtului, scos de pe piept, de subt pieptarul rochiței.
