eu parte s’o văd mireasă, măcar de-atâta bucurie să am parte că mult am iubit-o”…
Intre timp, doamna Deleanu intrase în biurou căutând-o pe Olguța. Vorbele testamentului se îmbinau în mintea ei cu dialoguri din alți ani, lămurindu-le.
— Cît, Moș Gheorghe, că-i bun și eftin.
— Ba mătasă, sărut mâna, că-i scumpă și frumoasă.
— Și pentru ce, Moș Gheorghe? Că doar fată de măritat n’ai?
— Sî hie! Știe el moșu!
„Și mi-i iertat mie ca slugă veche a neamului dumneavoastră și ca om bătrân, să ridic ochii la stăpâna me, duduia Olguța, și să zic: „Duduița moșului, să nu-ți hie rușine să primești zăstre dela o slugă, că munca și dragostea îs sfințite chiar de Domnul nostru Dumnezeu…”
Numai doamna Deleanu știà — din întâmplare — că Olguța îmbrăcase într’ascuns rochița de doliu a Monicăi pentru înmormântarea slugei care-și închinase munca anilor din urmă unei albe rochii de mireasă.
***
Noaptea de toamnă erà umedă și amară ca izgonită din fundul unui ocean.
Pe peronul gării, doamna Deleanu, domnul Deleanu și fetițele, strânși în jurul geamandanelor, ședeau tăcuți ca o familie de emigranți.
