ochilor verzi, tânărul Iorgu Deleanu le lăsà să curgă în voe, la Iași, căpătând bile din ce în ce mai roșii la examenele de Drept.
Într’o bună zi, vine la curte mama Anica, nevasta lui Moș Gheorghe.
— Sărut mâna, dudue, oftase ea ca să-și ascundă zâmbetul, — o căzut la pat moșneagul.
Fără să mai aștepte încuviințarea Fiței, „duduița moșului” pornise într’un suflet. Moș Gheorghe o întâmpinase — mohorât de vesel ce erà — în tindă.
În loc de boală, tânărul Iorgu Deleanu.
Moș Gheorghe știà bine cine-i și ce poate Fița Elencu. Totuși nu pregetase.
O după amiază întreagă, Moș Gheorghe și mama Anica pândiseră pe geam pentru fericirea dela spatele lor. O noapte întreagă dormiseră pe prispă, fiindcă în odăița lor dormeà somn fericit, somn tineresc, „dragul duduiței”.
…Cresc uneori în fața caselor copilăriei, masivi și blânzi stejari, al căror zvon de frunze, al căror cor de cuiburi, cu zilele și anii tot mai scump îți este, fiindcă în frunză și în cuiburi trăesc și cântă amintiri, și fiindcă umbra lor e dulce ca o dragoste. Și dacă se întâmplă ca securea să-i abată, căderea lor e-o prăbușire de trecut și golul lipsei lor, vaer de jale.
În tăcerea odăiței nu s’auzeau decât suflarea hurducată și șuerătoare a lui Moș Gheorghe. Cu