cu chipiul pe ceafă și tunica desfăcută la gât, își făcea socotelile, muind mereu în gură creionul chimic.
În cabina mică — No. 10—11 — domnul Deleanu juca o partidă de écarté cu un confrate bucureștean. Alături, pe măsuță, tresărea o sticlă de „Cherry Brandy”; două bahare cu monograma companiei de „Wagon-Lits” cântau ciocnindu-se cristalin.
În fața cabinei, așezat pe strapontiul de lângă fereastră, Dănuț privea afară cu fruntea rezemată de sticla rece. Nimeni nu-i mai spunea „Du-te la culcare, Dănuț” sau „Cum? Nu te-ai culcat?” deși trecuse ora când copii „trebue să se culce”.
— Pă asta, nene, greu s'o câștigi!
Huruitul roților și vorba muntenească a partenerului domnului Deleanu țineau tovărășie gândurilor lui Dănuț.
Locomotiva țipă ascuțit. Trenul își încetini mersul.
— Papa, am ajuns! se ilumină Dănuț văzând la fereastra vagonului oprit figura familiară a domnului Șteflea.
— Ce, nene, te-așteaptă clienți pă la gări?
— Un imbecil care mă pisează!
Cu cărțile de joc în mână, domnul Deleanu ridică geamul din dreptul lui Dănuț, dădu câteva ordine laconice domnului Șteflea și grăbit își reluă partida. Domnul Șteflea rămase aiurit la geam. Dănuț își frângea mânile… Să fi putut i-ar fi dat domnului Șteflea și Turbinca lui Ivan… Dacă nu știa ce să-i spue!