— Bine-bine!
Rămânând singură, Olguța trase cu urechea… Incredințându-se că nu se ’ntorceà nimeni în sufragerie, se uită lung la Profira. Profira își întoarse fața turtită de pansea albă, spre Olguța. Așteptă… scuturând un șervet.
— Profira… Ascultă bine… Adă-mi chiar acuma, un foarfece, un creion, și o bucățică de hârtie! gesticulă Olguța cu degetul arătător, întovărășind substantivele cu câte o ciocăneală în masă.
— La ce, dudue? — căută să se dumirească femeia.
— Nu te privește! Așà vreau eu!
In așteptarea Profirei, Olguța își sprijini bărbia de marginea mesei, își lăți coatele, strângându-și obrajii cu pumnii, și medită preocupat.
— Ai adus?
— Am adus!
— Nu cumva i-ai cerut mamei ce ți-am spus? — se alarmă deodată Olguța.
— Ba chiar așà!
— Vai, Profira! Și vrei să am încredere în tine!
— De ce, dudue? Iaca am adus.
— Și ce-a spus mama?
— A spus să caut la dumneaei în odae, și eu am căutat și am adus.
— Așaa! Bun!… Iți mulțumesc.
Olguța zâmbi. Aplecându-se asupra mesei, începù să scrie pe hârtia elegantă, luată de Profira din
