346 IONEL TEODOREANU
spune nimic. Știe bine că merită să fie lovit.
— Tu plângi? — îl întrebă Olguța, punându-i mâna pe umăr, pacific.
– …
— Lasă, Dănuț! Hai să ne împăcăm.
Se sarută amândoi. Dănuț ar vrea să-i spue ceva…. da' nu-și aduce aminte ce!
Și plimbarea prin ogradă reîncepe: de data aceasta însă, merg la braț amândoi, ca doi frați model. Dănuț vede că Olguța-i aliata lui, și-i pare foarte rău că trebue să-i ascundă ceva. Dacă nu-și aduce aminte ce!
— De ce să pleci tu la București? Asta-i persecuție!
— Dacă vrea mama! – oftează Dănuț din greu.
— Da’ nu vreau eu.
…Amândoi fug de-acasă la Moș Gheorghe. Noaptea e grozavă, dar Dănuț nu se teme fiindcă Olguța e lângă el.
Au ajuns. Ciudat! Căsuța lui Moș Gheorghe lucește în noaptea neagră, ca o lună.
Bat la ușă. Lui Dănuț îi sare inima. Ușa se deschide dela sine, și'n tindă răsare Moș Gheorghe. Olguța și Dănuț cad în genunchi, înaintea lui Dumnezeu, fiindcă Moș Gheorghe e chiar Dumnezeu.
Îi sărută mâna.
Olguța spune că Dănuț e persecutat, că vor să-l trimeată intern la București și că de asta au fugit de-acasă. Dumnezeu îi primește în casă.
Olguța și Dănuț stau pe laviță; Dumnezeu, pe