Sari la conținut

Pagină:I. Teodoreanu - Hotarul nestatornic (La Medeleni, vol. I).pdf/346

Această pagină a fost verificată

346 IONEL TEODOREANU

spune nimic. Știe bine că merită să fie lovit.

— Tu plângi? — îl întrebă Olguța, punându-i mâna pe umăr, pacific.

– …

— Lasă, Dănuț! Hai să ne împăcăm.

Se sarută amândoi. Dănuț ar vrea să-i spue ceva…. da' nu-și aduce aminte ce!

Și plimbarea prin ogradă reîncepe: de data aceasta însă, merg la braț amândoi, ca doi frați model. Dănuț vede că Olguța-i aliata lui, și-i pare foarte rău că trebue să-i ascundă ceva. Dacă nu-și aduce aminte ce!

— De ce să pleci tu la București? Asta-i persecuție!

— Dacă vrea mama! – oftează Dănuț din greu.

— Da’ nu vreau eu.

…Amândoi fug de-acasă la Moș Gheorghe. Noaptea e grozavă, dar Dănuț nu se teme fiindcă Olguța e lângă el.

Au ajuns. Ciudat! Căsuța lui Moș Gheorghe lucește în noaptea neagră, ca o lună.

Bat la ușă. Lui Dănuț îi sare inima. Ușa se deschide dela sine, și'n tindă răsare Moș Gheorghe. Olguța și Dănuț cad în genunchi, înaintea lui Dumnezeu, fiindcă Moș Gheorghe e chiar Dumnezeu.

Îi sărută mâna.

Olguța spune că Dănuț e persecutat, că vor să-l trimeată intern la București și că de asta au fugit de-acasă. Dumnezeu îi primește în casă.

Olguța și Dănuț stau pe laviță; Dumnezeu, pe