Sari la conținut

Pagină:I. Teodoreanu - Hotarul nestatornic (La Medeleni, vol. I).pdf/342

Această pagină a fost verificată

342 IONEL TEODOREANU

— Dă-mi pace.

Indepărtându-se câțiva pași, Dănuț luă o piatră cu degetele tremurătoare de mânie — o aruncă în Olguța și fugi în goana mare spre scări.

— Nu m'ai lovit! — țipă Olguța după el. Lașule! Buftea!

Dănuț n'o mai auzea. Intrase în etacul doamnei Deleanu.

Șchiopătând, Olguța porni spre casă. Piatra o lovise drept în fluerul piciorului.

Monica era culcută. Olguța se dezbrăcă pe tăcute, fără să-și privească piciorul îndurerat, înainte de-a stinge lumânarea se uită lung spre ușa lui Dănuț.

— Monica, dacă ești prietena mea — sprincenele Olguței se îmbinară — să nu mai vorbești cu Buftea — explodară buzele ei — niciodată. Auzi, Monica? Nu vreau eu să mai vorbești cu Buftea.

Lumânarea stinsă fumegă înecăcios. Subt oghial, Olguța își masâ piciorul.

Monica se prefăcuse numai că doarme: genele-i tremuraseră. Să nu mai vorbească cu Dănuț?… Ca niciodată, uitase să își spue rugăciunea, fiindcă în sufletul ei, scăldate-n aur, murmurau coruri de înviere:

„Monica îl iubește pe Dănuț din toată inima"

***

Tăiatul unghiilor de către doamna Deleanu — și mai ales al pielițelor, fusese totdeauna o caznă