342 IONEL TEODOREANU
— Dă-mi pace.
Indepărtându-se câțiva pași, Dănuț luă o piatră cu degetele tremurătoare de mânie — o aruncă în Olguța și fugi în goana mare spre scări.
— Nu m'ai lovit! — țipă Olguța după el. Lașule! Buftea!
Dănuț n'o mai auzea. Intrase în etacul doamnei Deleanu.
Șchiopătând, Olguța porni spre casă. Piatra o lovise drept în fluerul piciorului.
Monica era culcută. Olguța se dezbrăcă pe tăcute, fără să-și privească piciorul îndurerat, înainte de-a stinge lumânarea se uită lung spre ușa lui Dănuț.
— Monica, dacă ești prietena mea — sprincenele Olguței se îmbinară — să nu mai vorbești cu Buftea — explodară buzele ei — niciodată. Auzi, Monica? Nu vreau eu să mai vorbești cu Buftea.
Lumânarea stinsă fumegă înecăcios. Subt oghial, Olguța își masâ piciorul.
Monica se prefăcuse numai că doarme: genele-i tremuraseră. Să nu mai vorbească cu Dănuț?… Ca niciodată, uitase să își spue rugăciunea, fiindcă în sufletul ei, scăldate-n aur, murmurau coruri de înviere:
„Monica îl iubește pe Dănuț din toată inima"
***
Tăiatul unghiilor de către doamna Deleanu — și mai ales al pielițelor, fusese totdeauna o caznă