340 IONEL TEODOREANU
care mai găseau resturi din iarna trecută. Dănuț descoperise un bilet de intrare la patinaj și două bomboane acre încrustate în fundul căptușelii sparte; Olguța frământă un ghemotoc de hârtie de cositor care învelise odinioară niște castane zăhărite.
Paltoanele miroseau a naftalină. Aerul intră rece și ascuțit pe nări, înroșindu-le. Suflările abureau. Subt pașii lor, pământul suna tomnatec.
Linia dealurilor hotărnicea noaptea cu plutitoare ondulări ca o cădere de voaluri lente de pe goliciunea lunara.
Două umbre trecură pe la poarta – ireal de albastre în argintul profund. Cânii se repeziră, hămăind. Intonată cu glas de bas răgușit, o sudalmă națională autentifică decorul.
– Tu nu știi să te bați! – ridică din umeri Olguța, oprindu-se brusc.
— Cum nu știu?
— Nu știi.
— Ai să mă 'nveți tu?!
— Sigur, afirmă Olguța cu tărie.
— Hm!
Totuși, inima lui Dănuț — de altă părere decât buzele — bătu mai tare.
Olguța îl privi cu solicitudine compătimitoare.
— Dacă-ți trage cineva o palmă, ce faci?
— Ii trag și eu.
— Și dacă-ți trage un pumn?