— Merci! — tremurară sarcastic buzele lui Dănuț, lăsînd o mînă moartă în mînile Monicăi.
— Acum mînîncă-ți caisele.
Dănuț despică în dinți o jumătate de caisă și așteptă, și așteptă să-i treacă nodul din gît, ca să o poată înghiți… Cu sîmburele în ea și ca o viespe proaspăt aterizată, cealaltă jumătate rămase în farfuria cu caise grațiate dela moarte.
— Să vă fie de bine… Eu mă duc să mă culc!
— Dănuț du-te și tu la culcare.
— De ce, mamă?
— Fiindcă așa trebue!
— Hai cu tata și te culcă, măi băete! — îl consolă domnul Deleanu, căscînd cu poftă.
— Și zmeul de afară? — scînci Dănuț.
— Te-așteaptă.
Bucuria jocului cu zmeul în plin soare se umplu de amărăciunea somnului silit.
„Lua-l’ar dracu’ de somn!” — blestemă Dănuț în gînd pe Molochul după amiezilor copilărești.
— Ai isprăvit, Monica?
— Da, tante Alice; mulțumesc! — răspunse Monica, păturindu-și șervetul și scuturîndu-și fărmăturile de pe rochiță.
— Haidem, să-ți arăt odaia voastră.
Olguța, cu capul plecat în farfurie, trudea mîncînd caise, absorbită și atentă cași cum ar fi învățat o poezie pe derost.
— Și tu, Olguța, hai-hai, isprăvește.
— Vin îndată, uite: numai patru caise mai am, se rugă ea.
— Să știi că te-aștept în odae, Olguța! Să nu cumva să te prind pe afară!
— Dacă spun că vin!
