334 IONEL TEODOREANU
Fiindcă ai două cufere și un geamandan.
— Și un geamandan! — tresări Dănuț.
Doamna Deleanu zâmbi.
— Care, mamă? — întrebă el, arătând cu nădejde și neîncredere geamandanul de marochin albastru, așezat pe dormeusă.
— Sigur, Dănuț. Ți l-am dat ție.
Subt ochii nedumeriți ai doamnei Deleanu, Dănuț o rupse la fugă afară, smuncind ușa… și se întoarse, întovărășit de Olguța și Monica, gesticulând.
— Mamă, Olguța nu mă crede! Uite: geamandanul care miroasă frumos. Dacă ți-am spus!
— Sigur că nu te cred! Mai întâiu vreau să văd.
— Ai văzut?
— 'Mda!… Da' nu mai miroasă așa frumos!
— Spui minciuni! Ai tu gutunar, se indignă Dănuț, respirând cu nesaț declamator, marochinul.
— Nu-l deschide, Dănuț. Ai să-l desfaci la București.
— Și eu să nu văd ce-i înăuntru? se îmbufnă Olguța.
— Nu-i nimic de văzut! — ridică din umeri doamna Deleanu, deschizându-l. Iacătă: batiste, o cămeșe de noapte…
Dar Olguța avea ochi de vameș socialist.
— Da' acolo ce-i?
Și fără să aștepte răspunsul, scoase la iveală o plumieră de lac japonez.
— Nu pune mâna, Olguța! se supără Dănuț pescuind și el o pungă de piele plină de reliefuri.