— Pfuu! — se bucură Olguța, cu șervetul la gură.
— Și tu să te liniștești!
— Eu nu fac nimic!… Eram să mă ’nec! — răsuflă Olguța.
— Ia mă rog!
Domnul Deleanu își trecu zadarnic șervetul peste față; toți îi zăriră rîsul. Dînd din umeri, se resemnă și doamna Deleanu să rîdă. Rîsul se răspîndi ca o horă batjocoritoare în jurul posomorălii lui Dănuț. Se ridică dela masă, zvîrlind șervetul, și porni spre ușă.
— Dănuț, unde te duci? Ce, ai isprăvit? Ne-am ridicat dela masă?… Ia poftim înapoi!
— Nu vrau! îngînă Dănuț cu jumătate glas.
— Nu vrei la masă!… Bine! Foarte bine!… Atunci poftim la colț… Auzi, Dănuț? — închee scurt și energic, doamna Deleanu.
Dănuț se duse, gîrbov… In sufragerie se făcuse o tăcere solemnă… Doamna Deleanu zîmbi cu bunătate, întîlnind ochii speriați și umezi ai Monicăi, ațintiți asupra ei.
— Vrei să-l ert, Monica?
Monica dădu din cap, cu putere.
— Poftim la masă… Și mulțumește Monicăi! Da-da!
