CAP. III.
Păpușa Monicăi.
În odaia lui Dănuț ardea focul încălzind lumina soarelui. Pe podele s'alinau ghetele, pantofii, papucii și galoșii. Patul, masa și scaunele erau troenite de albiturile pregătite pentru cufărul din mijlocul odăii.
— De ce te 'nghesui? — mormăì Dănuț, strângându-se mai tare.
— Taci… Ți-am mai spus odată să taci! îl amenință Olguța, scuturându-l de umăr.
Ședeau îngrămădiți în cufărul golit de rafturi, cu atitudini rigide de Fakiri. Cufărul era al lui Dănuț; ideia, a Olguței. Dănuț blestema ideia, — Olguța disprețuia cufărul. Numai că Olguța își ducea ideile până la capăt.
— Nu mai pot. Eu es afară, se răsvrătì Dănuț.
— Ba ai să stai.
Dănuț oftă acru.
— Măcar deschide puțin… să răsuflu.
Cu multă zgârcenie, Olguța crăpă capacul. Dă-