CAP. III.
Păpușa Monicăi.
In odaia lui Dănuț ardeà focul încălzind lumina soarelui. Pe podele s’alinau ghetele, pantofii, papucii și galoșii. Patul, masa și scaunele erau troenite de albiturile pregătite pentru cufărul din mijlocul odăii.
— De ce te ’nghesui? — mormăì Dănuț, strângându-se mai tare.
— Taci… Ți-am mai spus odată să taci! îl amenință Olguța, scuturându-l de umăr.
Ședeau îngrămădiți în cufărul golit de rafturi, cu atitudini rigide de Fakiri. Cufărul erà al lui Dănuț; ideia, a Olguței. Dănuț blestemà ideia, — Olguța disprețuià cufărul. Numai că Olguța își duceà ideile până la capăt.
— Nu mai pot. Eu es afară, se răsvrătì Dănuț.
— Ba ai să stai.
Dănuț oftă acru.
— Măcar deschide puțin… să răsuflu.
Cu multă zgârcenie, Olguța crăpă capacul. Dă-
