curatei din părete, o alta deasupra încăperii — și ’ncetișor, încetișor, ar fi eșit, și s’ar fi dus… fiindcă Monica putea să intre.
In odaia fetițelor nu mai erà nimeni.
— Copii, dați-mi voe sa-mi scot haina, nu mai pot!
Scoțându-și surtucul de soie-écrue, domnul Deleanu rămase în cămașă de soie-écrue, cu guler jos și moale. Ridicându-și brațele în sus, le scutură; mânicile alunecară în jos. Păstrase mișcarea aceasta demult, de pe atunci când avocații pledau îmbrăcați în robă. Păstrase și roba cu gândul că Dănuț va îmbrăca-o într’o zi ca să pledeze… Poate că până atunci vor pricepe „cretinii” — cretinii erau toți aceia care contraziceau părerile profesionale ale Domnului Deleanu — că roba dă aripi cuvântului, și vor reintroduce-o. De nu, să-i amintească măcar din dulap, lui Dănuț, de vremurile vechi.
Domnul Deleanu își iubeà profesia „ca pe-o amantă”, — așa spusese într’o pledoarie la Casație, rostind cuvântul ilegal, cu pasiune și aroganță ca să deștepte pe un consilier adormit, — și doreà ca și Dănuț să gândească și să poată spune la fel… Dacă Olguța ar fi fost băiat!…
— Ei, Dănuț, acuma ești licean! Ești băiat mare! Poți judecà. Te faci avocat cași tata?
Doamna Deleanu ridică din umeri.
— Lasă-l te rog să mănânce mai întăiu!… Dănuț! Iar ții coatele pe masă!… Uite-te la Monica ce frumos mănâncă. Și-i mai mică decât tine!
