Sari la conținut

Pagină:I. Teodoreanu - Hotarul nestatornic (La Medeleni, vol. I).pdf/305

Această pagină a fost verificată

LA MEDELENI 305

— De ce să mă vadă?

— N'ai ciorapi?

— Ba am eu… da' mi-i lene să-i caut.

— Poți să-ți dau eu o pereche.

— Lungi?

— Da. Din cei pentru școală. Nu i-am pus niciodată.

— Dă-mi-i. Îți dau eu alții.

— Nuu! Ți-i dau cadou.

De câteori se întâmpla să fie complicele Olguței, Dănuț răsfrângea și asupra lui admirația pentru isprăvile ei. Ofranda ciorapilor era și o îndatorire și plata unei măguliri.

Olguța se așeză tucește pe patul lui Dănuț, își scoase papucii și începu să-și privească picioarele goale, așteptând ciorapii.

— Tu poți să miști degetul cel mare fără să le miști pe celelalte?

— Nu pot.

— De ce râzi? — se încruntă Olguța demonstrând acrobația în care excela.

— Nu știu... Îs caraghioase degetele picioarelor!

— Mele? — complectă amenințător Olguța.

— Nu. Toate degetele dela picioare.

— Ai dreptate, reflectă Olguța cu glas tare, întinzând piciorul și examinându-și degetele răsfirate… Îți vine să râzi când te uiți la ele!

— Olguța, începu Dănuț încurajat de intimitatea convorbirii, așezându-se pe marginea patului, — eu am observat ceva.