LA MEDELENI 305
— De ce să mă vadă?
— N'ai ciorapi?
— Ba am eu… da' mi-i lene să-i caut.
— Poți să-ți dau eu o pereche.
— Lungi?
— Da. Din cei pentru școală. Nu i-am pus niciodată.
— Dă-mi-i. Îți dau eu alții.
— Nuu! Ți-i dau cadou.
De câteori se întâmpla să fie complicele Olguței, Dănuț răsfrângea și asupra lui admirația pentru isprăvile ei. Ofranda ciorapilor era și o îndatorire și plata unei măguliri.
Olguța se așeză tucește pe patul lui Dănuț, își scoase papucii și începu să-și privească picioarele goale, așteptând ciorapii.
— Tu poți să miști degetul cel mare fără să le miști pe celelalte?
— Nu pot.
— De ce râzi? — se încruntă Olguța demonstrând acrobația în care excela.
— Nu știu... Îs caraghioase degetele picioarelor!
— Mele? — complectă amenințător Olguța.
— Nu. Toate degetele dela picioare.
— Ai dreptate, reflectă Olguța cu glas tare, întinzând piciorul și examinându-și degetele răsfirate… Îți vine să râzi când te uiți la ele!
— Olguța, începu Dănuț încurajat de intimitatea convorbirii, așezându-se pe marginea patului, — eu am observat ceva.