302 IONEL TEODOREANU
Dănuț cutreerase casa pe dinafara odăilor fără să intre în nici una. Nu-și găsea loc, nici astâmpăr. Îndelungata lectură din pod îl înstrăinase de toate cele. Îi era dor de insula lui Robinson; îi era milă de singurătatea ei, milă de singurătatea lui.
Decorul familiar, întâmpinându-l pretutindeni cu prezențe concrete îl îndepărta de casă, ca o asprime când ești trist. Astfel, purfumul femeii de care te-ai despărțit plângând, plutindu-ți în suflet și în nări, te face să-ți pară trivială melodia oricărui alt glas femeesc, și brutală, delicateța oricărei alte solicitudini.
Instrăinări, mâhniri și nostalgii, sortite să-și găsească alinare și cămin numai în scrisorile acele scrise cu mâni calde încă de strânsoarea mânilor dorite, - scrisori cu tânguiri umile și amare ca parfumul tomnatecelor tufănele.
Intră în salonașul doamnei Deleanu. Zărind calendarul de pe biurouaș, se apropie de el. Era deschis la o zi neagră; tot neagră și cea care urmă. Negre erau toate. Parcă murise toate sărbătorile roșii din calendar, odată cu vacanța și cu frunzele...
Intră la el în odae.
Hainele groase, de curând scoase din cufere și rânduite pe spetezele scaunelor, miroseau a naftalină. Soba rece zbuciumată de vânt oftă și se văită ca un țăran bolnav de piept, - sporind frigul odăii și pustiul ei.
Și mai era așa de mult până la noapte că lui