Caii se opriră și zmuncind de hamuri, trecură pragul porții la trap, pe subt vâjâitul zmeului străjuit de un stejar, și de un marinar mărunt. De-un marinar! De-un amiral având pe buze zâmbetul aceluia care primi spada înfrântului Napoleon.
Risipa albă a caselor ogrăzii, cu cea din mijloc largă și adâncă și stăpână peste toate, răsări ca o luminoasă mănăstire fără turle și călugări, în ochii Monicăi.
Sforăind, caii se opriră la scară… In freamătul de viță verde al pridvorului, zorelele multicolore căscau fraged.
— Mi-i foame, țipă Olguța cu mânie. Unde ești, babo?
La glasul ei, cu chip și trup enorm de eunuc — broboadă albă și pestelcă albă, răzând în hopurile pântecului și ’n căscatul știrb al gurii, cu brațele deschise cuprinzând ograda toată, — coborî pe scări bucătăreasa.
— Aici-i baba! Da’ bine c’ați venit odată, că-mi ard puii pe frigare, bătu-i-ar norocu’ să-i bată.
***
Un cearceaf ud prins cu ținte de colțurile ferestrei deschise, se bombà lin și iar veneà la loc, prefăcând căldura care moleșeà caisele livezii în răcorită boare.
In odăița fetițelor nu erà nimeni… Intrase Anica în goană desculță, lăsând pe scaun gea-
