CAP. II.
Robinson Crusoe
Ploua…
Cea din urmă căruță a șatrei de Țigani se oprise în drum, ceva mai încolo de poarta ogrăzii boerești. Caii firavi muriseră parcă în picioare cu capetele grele, și mâța unghiulară, legată cu o frânghiuță îndărătul căruței, mieunà slab.
Subt coviltirul de culoarea norilor, zdrențele galbene și roșii ale Țigăncilor și sclipirea focoasă a salbelor abià se deslușiau prin întunericul încețoșat de fumul lulelelor, înstelat când și când de luceferi rubinii.
Un glas femeesc momeà încetișor, cântà poate, adormind un copil, sau o durere.
Anica, zgribulită în burniță, își odihnea sufletul și măna desfăcută, în palma castanie a ghicitoarei. Când rare, când repezi și bolmojite, vorbele sorocului aduceau nădejde sau înfricoșare. Anica priveà cu spaimă degetul vrăjit căutându-i în palmă cărările vieții, potecile norocului și dumbrăvile dragostii.
