— Sigur că n’are! Trăsurile de casă n’au număr.
— N’ai număr! — șopti Monica trăsurii și-o bătù cu mânuța, bucuros.
Ajutorată de Monica, doamna Deleanu orîndui în poclit mănunchiurile de sulfină, răsfirând șuvițele… Caii porniră… Multă vreme, albine credincioase urmăriră colibioara de sulfină… In soare, sclipeau steluțe aromate, fulguind ușor pe capetele din trăsură.
— Tante Alice!
— Ce-i, Monica?
— Mai e mult până acasă?
— Acuș ajungem!
— Vai!
— Iți pare rău, Monica?
— Nuuu, tante Alice!
Sigur că-i păreà bine! Și totuși… parcă ar fi vrut să nu se mai coboare niciodată din trăsura fără număr și cu sulfină în poclit: trăsura vacanței.
— Moș Gheorghe, ce s’aude? — întrebă Olguța, cercetând cerul, cu mâna adusă deasupra ochilor.
— Bat cânii!
— Ei! Cânii! Sus, Moș Gheorghe!
— Bată-l să-l bată! Zmăul lui conașu’ Dănuț.
— Aha! — mormăi Olguța.
— Lasă, că-ți face moșu’ unu’ mai frumos!
— Nu-mi trebue!
