minata de candelile apusului. Fără să spue o vorbă, așeză pelerina pe umerii lui Dănuț... și fără să vrea și fără să știe dece, brațele ei subțiri îi încolăciră grumajii, și buzele închise îi sărutară buclele...
Văzând că brațele nu sunt ale mamei lui, Dănuț sări în picioare scuturându-și buclele.
- Cine ți-a dat voe să mă săruți?
- ....
- Dece mi-ai adus pelerina?
- Ca sa nu răcești, Dănuț, îngână Monica, înghițind.
- Mai bine-ași răci. Ce te-amesteci?
— Dacă mi-i milă de tine!
- Cine ți-a dat voe să-ți fie milă? N’am nevoe!
Aaa! Nu se isprăvise vacanța! Are să le-arate el! Întâlnind cozile Monicăi, apucă și trase. Capul Monicăi zvâcni îndărăt, docil. O amintire trecù pe dinaintea ochilor lui Dănuț: la începutul vacanței, pe vremea caiselor, în livadă, o trăsese pe Monica de cozi... Și parcă se temuse de Monica... și-i păruse rău. Ce repede trecuse vacanța! Începea școala! Plecà Erà frig, toamnă!
— Te-ai supărat, Monica?—o întrebă el dulce, lăsând să-i cadă cozile din mâni.
- ...
Nu-i vedea fața: numai cozile blânde și grele.
— Îmi pare rău, Monica. Pardon... Nu ți- frig?
Capul Monicăi făcu semn că nu.
— Da’ vrei să fugim împreună?
Capul Monicăi făcù semn că da.
