— Sst!
„Pe la moaa Murgului
Tece fata Tucului"…
— …? Țț-țț!
Și Dănuț zâmbea fiindcă numai gândul lui mai auzea că fata Turcului avea:
„Un cozoc
Di moțoc“…
Și adormea zâmbind.
…Cădeau frunzele nucului câte una și mai multe laolaltă pe masa de stejar.
Și pomii astă primăvară erau înfloriți, și-acum nu mai aveau flori și cădeau frunze galbene din ei, foșnind uscat. Poate de asta versurile cantilenei care lăsa zâmbetul somnului pe buzele lui Dănuț — pe când avea trei ani, — acum, fără de înțeles, și-atât de trist i se desprindeau de pe buze, rupte din trecut:
„Unu’ Ilă
Duduilă
Ești cași
Toporaș“…
Se ridica ’n livadă — pe măsură ce se lungeau umbrele — răcoarea umedă. Monica își acoperise pieptul cu mânile: tremura.
Și Dănuț era îmbrăcat subțire! Dacă răceà? Se ridică în picioare, frecându-și genunchii îndurerați. Începu să se îndepărteze deandăratelea,