Ești caș
Toporaș
Pe la moara Murgului
Trece fata Turcului
C’un cojoc
De moțoc
C’o pestelcă
Strecătoare
Una mara
Două para
Triaria
Compania”...
Fără înțeles, versurile căpătau odinioară farmecul naiv al buzelor care mai degrabă știau să râdă decât să vorbească. Pe-atunci, Dănuț avea vre-o trei ani. Purtà rochiță ca și Olguța și când ii era somn anunța: „Vau naniți". Și o bucovineancă, dadaca lui, poate în dorul satului de peste graniță, îl învățase încetul cu încetul versurile copilăriei ei. Dănuț le recità din brațele doamnei Deleanu și după ce isprăveà, căpătă bomboane și sărutări. Când se culcà, le recità în șoaptă, pentru el, până ce adormea.
Unu' lli
Duduili“...
- Nani, Dănuț! — răsună ca prin vis glasul doamnei Deleanu din patul slab luminat de lampa cu abat-jour verde. Și Dănuț șopteà mai încet:
Ești cas
Topoas“...
