Dar toamna?
Monica se tupilase după trunchiul unui măr domnesc. Deasupra ei, merele pline încovoiau crenguțele, împovărându-le, ca cercei cu prea grele nestimate urechile micilor Infante.
Deacolo, Monica. ținea tovărășie lui Dănuț, intr’ascuns.
Ostenise. De aceia ingenunchiase.
Dănuț ședeà pe banca de sub nuc, nemișcat. Monica-i vede nuàmai capul aplecat asupra mesei de stejar. Soarele-l băteà în plin, cărlionțându-l cu aramă.
Pe masa de stejar cădeau frunze, lumini de soare și nuci întunecate in cojile verzi. Se desfăcuse parcă un străvechiu gromolnic, cu scoarțele de foi de nuc suflate cu lumini de soare. Și capul unui pui de faun, aplecat, visà...
O lacrimă de-ar fi lucit în soare căzând din ochii lui Dănuț, Monica ar fi cutezat să iasă din ascunzătoare. Dar numai frunzele cădeau din crengile de nuc.
***
Sufletul lui Dănuț se îndepărtase atât de mult de trupul lui Dănuț, că murmurul buzelor lui erà al ținui copil care abià știa să vorbească, și numai zâmbetul erà poate al lui Dănuț dacă nu al soa relui de pe obraz.
