II ajunse în livadă. Gâfăiâ.
- Dănuț... îmi pare-așà de rău că pleci! — se spovedi ea gata de plâns, luându-l de mănă și privindu-l cu ochii măriți.
- Ce v’am făcut eu? Ce mai vreți cu mine? Dece nu-mi dați pace?
Zmulgându-și mâna din mâna Monicăi porni înainte, înstrăinându-se de-ai lui în toamnă.
- Ce i-am făcut eu? - murmură Monica acoperindu-și obrajii cu mănile... Saracu’ Dănuț!
Și fiindcă numai Ali mergeà după Dănuț, deși gonită, Monica porni după Ali.
***
Arome dulci și amărui, mirodenii pipărate, mirezme stinse, suflări umile, abia simțite, deslușite totuși ..
Soarele umed - adierele vântului de pe miriști și grădini și arături — fructele și frunzele crengilor - trunchiurile pomilor pământul — frunzele și fructele căzute — și firele de iarbă ’ncovoiate, miroseau deavalma toate-toate.
Pluteau suflete printre pomi și suflete se desprindeau din iarbă și din vânt, — și căderea frunzelor dezmierdă mâhniri fără de frunte și sfâșieri fără de mâni.
Și pretutindeni începea o plecare, și nicăeri nu se vedea tristul cufăr al plecărilor, nici femeia care stă pe el înfrigurată, cu genunchii strânși și coatele împreunate, acoperindu-și ochii: să nu mai vadă și să nu mai plângă.
