majusculelor, și căsuțe niciodată mai mari decât o carte de povești, să ’ncapă ’n ele numai basme. Dănuț numai, erà uriaș, dar ce uriaș cumsecade!... Erà bine acolo! Aceia erà patria lui Dănuț luminată de focul din sobă ca de un soare al covoarelor pe care dorm copii și visează pisici...
L’au izgonit.
Ce înalt erà cerul! Ce mare pământul!
Porni încet spre livadă... Ce se întâmplase in Turbinca lui Ivan? Ce vânt veștejise, scuturase și alungase împărății, Feți-Frumoșii și poveștile? Turbinca lui Ivan erà goală?
Dănuț mergea singur. Nimeni nu-l mai însoțeà. Oștile care întotdeauna veneau in urma lui Dănuț sau îl așteptau înainte, — pieriseră. Pustiu innainte, pustiu în urmă! Din casă-l izgoniseră, înainte-l aștepta școala...
Turbinca lui Ivan erà goala și erà grea fiindcă în ea intrase durerea din viață în locul celei din basme, cu duioasa apăsare de moarte a toamnei pe păduri.
In drum spre livadă îl ajunse Ali, gndurându-se pe lângă el. Numai Ali il iubea pe Dănuț. Și după ce va plecà Dănuț, amândoi vor rămânea singuri: Dănuț la București, Ali la Medeleni.
— Dănuț!
Cu cozile fluturând pe spate, Monica alergà după el.
— Dănuț, stai puțin, Dănuț.
