numai pentru zâmbete și ferestre numai pentru soare...
...Deschise ochii. Mingea de foot-ball, același cerul înalt și întins; începeà școala, se apropia plecarea; Dănuț mic și singur...
Vrasăzică l-au dat afară din casă... Nu-i venea să plângă, nu. Oftă.
Cum ar fi vrut Dănuț să se facă cerul micmic, și jos-jos, așà cum erà cuvertura măsuței pe care făcea uneori, iarna, doamna Deleanu pasiențe, sau ceteà o carte. Și dedesubtul cerului micșorat și coborît așa cum ar fi vrut Dănuț, să fie un covor luminat de flăcările soabei și o pisică somnoroasă...
Deasupra măsuței mai erà o lampă cu abatjour. Subt măsuță se vedeau picioarele mamei în pantofi subțiri, stând locului, sau strâmbându-se pe-o coastă de nedumerire, sau bătând tactul unei supărări, cu vârfurile. Dănuț, firește, ședeà subt măsuță. Olguța se jucă pe-afară, în omăt. Dar lui Dănuț nu-i trebuia altă joacă. Acolo, lumea se micșoră ca o căsuță de păpușe. Nimeni nu mai erà pe lume decât picioarele măsuței, Dănuț la mijloc, pantofii mamei și pisica. Dănuț știa ce face mama fiindcă vedea ce fac pantofii. Știa când zâmbește, când se încruntă, când se supără. Pisica dela o vreme torcea. Și erà o tăcere!... Căldura sobei ajungea acolo molatecă și somnoroasă... Acolo începeau poveștile cu Satu-Palmă-Barbă-Cot, cu Prichindel... Acolo făurise Dănuț o lume măruntă, cu oameni mici ca literile, cu animale de statura
