— Da-da! Fugiți dumneavoastră căt vreți! Noi nu omorâm caii, le aruncă Olguța, ca o piatră ucigătoare din urmă, mărinimia milei.
Caii opriți gâfâiau din greu; suflările lor alergau încă, zbuciumându-i pe loc.
Cei din trăsură se ridicaseră în picioare, urmărind fumul bihuncei pe șosea. Olguța răsuceà biciul, îngândurată… Ielele străvezii ale arșiței umpleau zările de jocuri fără trupuri. Și deodată, ca o melancolie de fân cosit în toamna soarelui de sus, de îngeri triști și blânzi, mireazma sulfinei îi învălui.
— Nu mai pot! Mor de sete! — răsuflă Olguța răsturnand în trăsură brațul de sulfină zmulsă voinicește.
— Lasă că pornim îndată, o potoli doamna Deleanu, ștergându-i cu batista focul obrajilor nădușiți.
— Uite, tante Alice! — răsări și Monica, aducând in brațe mănunchiul verde plin de galbene scântei, și pe obraji culori de câmp, culese odată cu sulfina și cu albăstrelele din păr. Ocolind trăsura pe dindărăt, să se urce în stânga, Monica se opri deodată, ca întâmpinată de un gând rău… Hăinuța neagră, trăsura oprită! In mintea ei, de copil necăjit, toate trăsurile mergeau spre cimitir; toate trăsurile oprite așteptau pornirea convoiului…
— Tante Alice! Trăsura n’are număr!
