- Nu, Herr Direktor.
- Așà cred eu.
- Să-ți spun eu de ce-a plâns: fiindcă pleacă fratele meu.
- Dragă Olguța, mama a înțeles că-i mai bine pentru Dănuț să învețe la București, și ea singură a hotărît — cum dealtfel a hotărit și Dănuț.
- Atunci dece-a plâns?
- Așa-s cucoanele, Olguța. După ce se hotărăsc să facă ceva, plâng, și le trece.
— Și-a călcat pe inimă, Herr Direktor!
— Măi! că multe mai știi!
— Herr Direktor, când pleci?
— Mâne, Olguța.
- Pleci singur?
- Da. Dănuț vine cu lorgu, peste o săptămână.
...îmi pare bine, respiră ea.
Herr Direktor ii dezmierdă pletele.
— Bună fată ești tu!
- Her Direktor, începu Olguța privindu-l drept în ochi, — tu ești sever?
- Cu cine Olguța?
- Știu eu!... La București, cu funcționarii tăi.
- Sigur. Altfel nu merg treburile.
- Și ce faci tu când ești sever?
— Dă!... Vorbesc mai aspru, mă încrunt... și dacă nu m’ascultă îi dau afară.
- Și dacă n’are să te-asculte fratele meu?
- Dănuț m’ascultă.
- Cine știe! Dacă face-o prostie?
- Ii fac morală.
— Și dacă mai face una?
