— Am uitat, dudue Olguța!
— Fă cum ți-am spus.
- Da. Bat încet...
Toc-toc, bocăni ea cu degetul.
— ...Și dacă nu răspunde bat tare.
Buf-buf, bătu ea cu pumnul.
— Așà. Și dacă nici atunci nu răspunde, intri în goană, trântești ușa, te bați cu mâna peste gură și spui în gura mare: „Păcatele mele! Eu gândeam că erați în sofragerie!" Ai înțeles? Da’ să faci zgomot ca să-l trezești!
— Și dacă se supără, dudue Olguță? - întrebă Anica abia ținându-și râsul.
— Nu-i treaba ta! Ai să-i spui că duduia Olguța vrea să-i vorbească.
’n așteptarea Anicăi, Olguța se plimbă cu mânile la spate, din ce in ce mai repede, ca cinvà care născocește dialoguri cu replici scurte. Uneori se oprea, își descoperea fruntea mereu bătută de șuvițele negre și iar pornea.
— A spus s’ă poftiți.
— Dormea?
— Nu fuma.
— Bine. Acuma du-te și mănâncă tot ce-arămas pe masă. Să nu lași nimic Porfirei!
— Bucuros de musafiri? — întrebă afabil Olguța intrând la Herr Direktor.
— încântat!
— Ce mai faci, Herr Direktor? Nu te deranjez?
