coamele grele, fluturând cozile lungi… Și opt copite bătură toba luptelor.
— Uită-te ’napoi, Monica! — o îndemnă Olguța în gura mare, ca în plină vijelie.
Monica îngenunchiè pe perne, ridicând capul pe deasupra poclitului.
— S’apropie?
— Parcă… șovăi răspunsul.
— S’apropie?
— Parcă da, se temù Monica.
— S’apropie? — tună Olguța, luând biciul din mâna lui moș Gheorghe.
— Da-da! — se ’nspăimântă Monica.
Cu trupul lung și svelt de libelulă, bihunca răsări în rând cu trăsura, gata s’o întreacă.
— Grăbiți, copii! Grăbiți: mi-i o foame grozavă! Și-o sete! — le vorbi din goană domnul Deleanu.
Dănuț, senin, se uită drept înainte, încordându-și coada ochiului. Astfel arătà Olguței disprețul lui, și totodată putea să-i și zărească înfrângerea prelungă.
„Ce bine-i să fii bărbat!” — gândi Dănuț respirând cu nesaț aroma de tutun desprinsă din haina tatălui său, respirând cu convingere, duhoarea de tutun a mânilor și a suflării lui Ion dela spate.
— Moș Gheorghe, oprește! — hotărî în șoaptă Olguța.
— Ho-ho, copii! Ho-ho, băeți!
Bihunca se duceà dusă ca o săniuță cu roți prin pulberi.
