— Ba da, Olguța. Mama vă iubește deopotrivă pe amândoi.
- Știu, papa, nu zic!... Da’ eu nu vreau să plângă mama.
- Și-l lăsai pe tata singur, dacă erai băiat?
- Tu ești bărbat, papa!
- Si?
- ...Nu te-ași fi lăsat, papa izbucni ea mânioasă, — fiindcă-s fată.
Domnul Deleanu o sărută.
- Ți-a trecut supărarea?
— Dacă ai tu dreptate, sigur.
— Am, Olguța. Avocații au totdeauna dreptate!
— Și părinții, papa!
— Ei, bravo! Așâ te vreau: vesela. Haidem în sofragerie.
— Papa, Herr Direktor e mai sever decât tine: așa-i?
— Decât mine — mi se pare — nu-i greu să fii mai sever? Ce zici?
— Adevărat! Tu nu ești deloc!... Nici nu-i nevoe să fii!
— Da! Spui tu!
— Ba da, papa. Daca ai fi tu sever, eu...
— Tu?...
Olguța il privi cu o vicleană seriozitate.
— Eu m’ași aruncă de pe acoperiș... cum erai să faci și tu când erai mic,—și ți-ar păreâ rău!
— Oare!
— Da’ tu nu ești sever. Tu nici nu poți să te superi, papa.
