Domnul Deleanu crăpa ușa, privi și încetișor se îndreptă spre patul Olguței.
— Dormi? — o întrebă el, dezmierdându-i pletele.
— Nu, răspunse ea cu ochii închiși, cu pumnii închiși.
— Te doare capul?
— Nu.
— Atunci de ce nu vrei să bei și tu un pahar de șampanie pentru Dănuț?
— Nu vreau.
— Ia uită-te la tata.
De subt genele negre, privirile negre izbucniră. Olguța — ca și cum deschiderea ochilor ar fi implicat imperios schimbarea poziției, — se ridică, așezându-se pe pat. Privea fără să clipească.
— Ei! Văd că ești supărată! Ia spune tatei ce s’a întâmplat?
— Sunt supărată.
— De ce?
— Fiindcă am dreptate.
— Asta-i bucurie, Olguta, nu supărare!
— Nu. Fiindcă eu am dreptate și tu n’ai… și eu vreau ca tu să ai dreptate totdeauna.
Domnul Deleanu abia își stăpâni un zâmbet: Olguța gesticula cu degetul: asta însemna că supărarea-i pe sfârșite.
— Ia explică-mi cum vine asta.
— Papa, începu Olguța vehement, cine-s eu?