un castravete crud… știi, cu sare și chiper! — ronțăi Olguța.
— Lasă s’ajungem! Iți pregătește moșu’, cum știe el.
— Moș Gheorghe, cumpărăm și roșcove dela crâșmă… N’am mai mâncat decând! Știi, la cofetărie n’au roșcove! Auzi, Moș Gheorghe?
— Aud eu!
— Și cumpărăm?
— Cumpărăm, cum nu!
— Și mâncăm.
— …Dacă mi-i da dinții la loc oi mâncă și eu, șoricelul moșului!
— Vai, Moș Gheorghe! N’ai să mănâncì roșcove?… Hai să le facem compot.
Un nechezat vesti din urmă apropierea bihuncei; caii dela trăsura nechezară războinic. Olguța se răsuci, privi, se încruntă, și puse mâna pe biciu.
— Moș Gheorghe! Nu mă lăsà! Ne-ajung!
Mult iubeà Moș Gheorghe caii, și pe cei dela trăsură, și pe cei dela bihuncă. Totuși întrecerea începù vioae, ca odinioară, când boerii erau năpraznici la mânie și la veselie, și când surugiii învârteau harapnice intrând cu oiștea ’naintașilor în porți, ca să zâmbească inima boerilor de țipetele jupâniților. Moș Gheorghe își mai aduceà aminte; știa și Olguța dela el.
— Hii-hiii!… — chiui Olguța.
Moș Gheorghe zâmbi numai, biciul șueră o vorbă de șarpe; caii lungiră trapul, scuturând
