Capul Iui Dănuț zvâcnea gol.
Mâna-i înțepenise pe cutia din buzunar... O viespe venită de-afarâ, ii bâzâi subt nas. Scutură capul, se apără cu mânile. Viespea se așeză pe struguri; Mâna lui Dănuț încleșta din nou cutia.
„...A!... Vrasăzică de asta mama..."
Și tata și Olguța! Toți știuseră, numai el nu!... II alungau din casă... Toți îl părăseau... Nimănui nu-i pasă de el... și mama? Chiar mama!...Dănuț nu mai avea pe nimeni...
Închise ochii umeziți... Și -deodată, Turbinca lui Ivan se întredeschise. Din ea năvăliră — ca niște umbre uriașe, într’o lume pustie: - Barbara Ubric, Genoveva de Brabant, Cenușăreasa, toate domnițele și împărătesele nefericite... și printre ele, cânele soldatului mort în războae, cânele Azor.
„Vrasăzică așa! Vrasăzică așa!...
Pe obrajii lui Dănuț și peste lumea jalnicelor umbre, alunecară două lacrămi... șterse cu mânie de mâna lui Dănuț... Căci din Turbinca lui Ivan - cu plete negre’n vânt, cu ochi scânteetori, cu paloșul într’o mână și buzduganul in cealaltă eșise Făt-Frumos din Lacrimă.
Mâna lui Dănuț zmuci cutia cu șocolată, izgonind-o pe masă.
„Nu-mi trebue! Dacă-i așa, bine!... Lasă că v’arăt eu!...“
Cu glas ridicat, neobișnuit de tare și de hotărît, Dănuț rosti marile vorbe:
— Da, Moșu' Puiu, merg cu mata la București. Așa vreau eu.
