— Da’ ce-i cu tine, Kami-Mura?
— M’am julit la genunchi, Moșu’ Puiu.
— Și ai primit cadou un pansament… Bravo ție! Ia stai jos.
Herr Direktor își strâmbă scaunul spre Dănuț… Olguța care îndurase cazna unei silnice tăceri, își turti bărbia de masă, cu ochii la pândă. Domnul Deleanu își statornici privirea pe plafon; Monica, pe genunchi.
— Ți-a spus mama pentru ce te-am chemat?
— Nu.
— Foarte bine. Atunci să vorbim noi amândoi, ca doi bărbați… ca doi prieteni: da?
— Da, îngână Dănuț, strângând cutia cu șocolată.
— La vrâsta ta — câți ani ai? Doisprezece?
— Neîmpliniți, regretă Dănuț roșindu-se.
— N’are-a-face! La doisprezece ani nu mai ești copil. Ești gogeamite băiat mare! Așa trebue să fii.
Vocea lui Herr Direktor răsuna categorică, directorală. Dănuț se pregăti pentru un lung șir de „da".
— Tu știi, Dănuț, că Moșu’ Puiu te iubește… ca și mama, ca și tata…
— Da.
— …și că-ți vrea binele și numai binele…
— Da.
Olguța se frământa.
— Bine, Dănuț. Se vedem numai, dacă-l iubești și tu pe Moșu’ Puiu cât te iubește el pe tine…
