— Adevărat?
— Adevărat.
Dănuț închise cutia după oarecare dibuire cu capacul: erà emoționat.
— Ș’acum hai să te purfumeze mama.
Dănuț plecă capul ca pentru încoronare. Dopul de sticlă, umezit, șerpui printre bucle, pe după urechi, pe tâmple, lăsând o adiere de luncă jilavă și de bomboane acre.
— Dănuț…
— Poftim.
— Dănuț…
Mânile doamnei Deleanu umblau repede printre rafturi, sucind și frământând teancul batistelor.
— Dănuț, șopti ea rar, în silă, — du-te în sofragerie… Te așteaptă Moșu’ Puiu.
Dănuț eși. Curentul trânti ușa smulgănd-o mânii distrate. In afara ușii, Dănuț așteptă cuvenita observație: „Ușile se’nchid, nu se trântesc?” Neauzind nimic, se miră, și porni spre sofragerie cu buzunaru umflat de cutia șocolăților, șchiopătând din pricina bandajului.
Oglinda șifonierii oglindi în treacăt o mână care acoperea un obraz…
***
— Uite și pe Kami-Mura! — izbucni voios Herr Direktor, azvârlind cărțile.
In așteptarea — cam lungă — a lui Dănuț, Herr Direktor jucase câteva partide de écarté cu domnul Deleanu.