— Dacă nu se poate, Dănuț!... Hai să-ți dea mama ceva bun.
— Din șifonieră?
— Din șifonieră, zâmbi doamna Deleanu în fața șifoniere! de mahon a mamei și-a bunicei ei.
...Parfumul dătător de nostalgii al șifonierelor copilăriei din etacul somnului și al răsfățului! Parfum care se duce cu trecutul... Parfum pe care-l regăsești — trecând grăbit de viață pe o veche uliță cu zarzări înfloriți... Te ține ’n drum ciudata adiere, venind cu-a primăverii printr’o fereastră necunoscută la care poate să răsară un chip de fată tânără... — din casă? ori din trecut? — turburător.
Parfum de livănțică și sulfină strânse în săculețe colorate, care atârnă de rafturi ca niște delicați desagi ai amintirilor... Miros de iarbămare, de colonie și de parfumuri cu nume pe veci uitate ca ale fericirii... Grămezile albiturilor, zâmbitor de albe ’n umbra violetă a rafturilor...
...Și zăngănitul argintiu al cheilor, și scârțâitul muzical al șifonierelor deschise de o mână albă, când în oglinda lor răsare — o clipă numai — un etac și un copil cu buze umede și ochi duioși fiindcă în șifonieră e șocolată...
— Mamă, câte am voe să iau? — întrebă Dănuț, ronțăind o tabletă rotundă de șocolată „Marquis”, mâncând din ochi cutia rămasă în mâna lui.
— Ia-ți-le pe toate… să ai și tu la tine în odae.
