— Ce are moșu’??
— Roșcove! — porunci Olguța.
— Iaca la asta nu m’am gândit, se întristă moșneagul.
— Ce ai acolo, Moș Gheorghe? — se frământă Olguța.
— Ia niște zahar de ghiață, oftă el melancolic.
— Monica! Avem zahar de ghiață! — strigă Olguța, tropăind pe capră...
— Ei, Moș Gheorghe, îmi pare că vrei să-ți dai leafa pe mâna dentiștilor! — îl dojeni în șagă doamna Deleanu.
— Lasă, cuconiță, să mănânce copiii zahar… Parcă matale nu-ți dădeam tot așà când erai mică!…
Doamna Deleanu zâmbi. Așà erà. Și ea… Erà mult de-atunci.
— Dar acuma îmi mai dai, Moș Gheorghe?
— Dă, cuconiță! Cum o vrea duduița!
Olguța sfărâmă cețoasele diamante înșirate pe sfoară… Incepù praznicul: Olguța, pe capră, sfărmà, sugea și înghițea, și iar începeà; Monica în trăsură, ronțăià încetișor, privind aiurea. Doamna Deleanu sugea neîndemănatec, înghimpându-se în colțurile sloiului vanilat, — gândindu-se la vacanțele de odinioară… Moș Gheorghe își smulgeà mustețile zâmbind. Olguța nu-l uitase: cu de-a sila îi vârâse în gură o bucată de zahăr; Moș Gheorghe o furișase în buzunar, cu mare băgare de samă, ca pe un dar de preț.
— Moș Gheorghe, grozav mi-i de poftă de
