- Nu, mamă. Așa e foarte frumos. Merci.
Pornind de deasupra genunchiului, pansamentul ajungea până la mijlocul pulpei dând piciorullui un vestmânt de rană pentru decorații.
„Il pressent quelque chose!..."
Mai demult, doamna Deleanu vorbeà franțuzește cu domnul Deleanu mai ales atunci când vroià să n’o înțeleagă urechile copiilor. Deprinderea de prisos în vorbe — acum când copiii știau franțuzește - se refugiase înăuntru, pentru gândurile tainice.
— Ești trist, Dănuț? îl întrebă ea desmerdându-i fruntea.
- ...
Întrebarea se prefăcuse în îndemn: Dănuț deveni trist.
„Pauvre petit! Quel sourire navrant!..."
Pătruns de vanitatea tristețelor poetice, Dănuț primi desmierdări pe frunte, pe obraji, - cum ar fi primit aplauze.
- Vrei tu să-ți dau ceva? Hai! Cere ceva mamei...
- Mamă azi nu mai trebue să dorm? — întrebă Dănuț cu glas din ce în ce mai nesigur.
- Ești obosit, Dănuț? Ți-i somn!
— Nuu!
- Atunci de ce să te culci! Nu-i bine-aici, cu mama?
— Ba da.
- Hai să te pieptene mama.
„Poate că m’am îmbolnăvit" nădăjdui Dănuț, simțindu-se la putere.
