- Bine, papa.
Se auzi un zgomot la ușă. Toți întoarseră capetele într’acolo. Profira intră mestecând. Veneà din bucătărie să-și ia desertul în sofragerie.
— Conașule, pot să strâng masa? întrebă ea potolindu-și un căscat, cu ochii la strugurii rămași.
— După ce-i isprăvi de mâncat, îi răspunse crunt Olguța.
— Am isprăvit.
— Du-te și te uită ’n oglindă.
- ...?
— Hai du-te, Profiro; ai să strângi masa mai târziu, interveni zâmbind domnul Deleanu.
Profira eși. Un voluminos sughiț crainici mersul pașilor ei masivi.
— Papa, de ce stăm noi aici?
— O așteptăm pe mama.
— Și tu o aștepți, Herr Direktor?
— Eu îl aștept pe Dănuț.
— Să aștept și eu?
— Dacă vrei...
— Tu ce zici, papa?
— Cum vrei tu, Olguța!
— Eu fac așa cum vrei tu.
— Stai și tu... de ce nu!
Olguța ciuguli câteva boabe dintr’un ciorchine, rostogolindu-le pe masă.
— Papa, numărul treisprezece poartă ghinion?
— Tu știi ce-i ghinion, Olguța? o cercetă prin monoclu Herr Direktor.
