Romanițele râdeau în soare, — și ele în vacanță.
— Acele ce-s, tante Alice?
— Sânziene!
— Și acelea?
— Sângele voinicului!
— Și acelea!
— Condurul Doamnei!
...Sânziene, murmură Monica silabele tremurătoare de soare ca un vers uitat de albine pe buzele copiilor.
Tăcură.
Uguiau nevăzuți în jurul trăsurii, dulci hulubi… Caii, dădeau din cap blajin, urcând la pas suișul… Pâlpâiau fluturași albaștri… Rândunelele-și lăsaseră în iarbă, la uscat, rochițele umede de rouă... Drumul de foșnete și de mirezme duceà spre cerul apropiat… — cu părul auriu, cu obrajii palizi, cu cozile pe spate, cu mânile împreunate, — pe Monica.
Puteà să răsară, acolo unde drumul se împreună cu albastrul, în haină albă, ținând într’o mână inelul cu cheile cele grele care deschid porțile cerului, Sfântul Petre surâzând.
— Mi-i foame — protestă Olguța.
De când așteptà Moș Gheorghe vorba asta!
— Ssst — șopti el la urechea Olguței; are moșul ceva!
— Ia să văd! — îl rugă Olguța cu glas scăzut.
Moș Gheorghe scoase din buzunar o punguliță de hârtie.
