— Și mai am o ultimă pretenție, necesară, adăugă repede Herr Direktor: vacanța următoare să mi-l lăsați mie pe Dănuț. Vom face împreună o plimbare prin străinătate: Italia, Germania, Franța, Anglia… Vreau să-i dau un aperitiv internațional… Și să n’ai grijă, Alice! Evident, n’o să-i fiu mamă. In schimb va avea în mine un camarad atent și experimentat. Se va deprinde să stea singur într’o odae de hotel — de mâna întăia, se înțelege, alături de odaia mea. Va învăță să-și facă singur geamandanul — de piele, cu trusă, și înzestrat de un burlac competent în geamandane. Va trebui să se descurce în limbi necunoscute, cu chelnerul, cu portarul… Va ascultà muzica bună — vezi, Alice, de ce sacrificii sunt în stare! — ca să învețe cum să-și stăpânească somnul în public… Și peste doi ani, îți trimit un alt Dănuț — ceva mai dezghețat și mai neatârnat — care va aduce, cum se cuvine sa facă cinevà care vine din străinătate, cadouri alese de el, din banii lui, pentru surori și părinți… Ș’ai să ai vreme atunci — trei luni de zile, mari și late — să-l înzestrezi cu delicateța și eleganța sufleteasca — atât de necesare — și care sunt darurile neprețuite ale mamelor de calitatea ta…
Din ochii închiși ai doamnei Deleanu, lacrimi repezi curgeau pe obraji căzând pe fața de masă. Uneori, palmele i se ridicau — răzvrătite sau rugătoare — și iar cădeau, învinse de lacrimi.
In sofrageria fără de copii și, cu toamnă, pluteà tăcerea și apăsă viața.