— Bun… Vacanțele le petrece la București sau aiurea — în tovărășia mea. In tot cazul nu acasă.
— Cum??
— Stai, Alice. Nu-s atât de negru! Vorbesc de vacanța de Paști și de Crăciun, cea Mare, evident, o petrece cu voi, la Medeleni, — ca să facă odată pe an, inhalații de moldovenism în familie.
— Grigore, e inuman!
— Dragă Alice, șprițurile sunt bune și-și au rostul lor numai în pahar… In astfel de ocazii, ori vin, ori apă. Il vrei bărbat? Dă-mi răgaz să ți-l fac. Dă-mi-l mie cât îl dai și învățăturii; un an școlar, cu vacanțele cele mici… și nu vei regretà!
— Grigore dragă, să nu-l văd un an întreg?
— N’ai decât să vii când nu mai poți, împreună cu Iorgu — el are destule procese la Casație — și să-l vezi… în vorbitor însă.
— Si cine are să se îngrijească de el? Cine-are să-l îmbrace? să-l cârpească?
— Eee! Asta-i!… Cine are să-i șteargă nasul! Cine-are să-i potrivească pălăria! Dece nu-l însori, Alice?… Nu-nu, n’ai nici-o grijă! Ingrijesc eu de el, cât trebue și cum trebue.
— …Grigore, și casa noastră ?… Rămâne goală…
— Da’ Olguța? Face cât cinci! Da’ Monica? Un copil delicios; tocmai ce-ți trebue ție: delicată, cuminte, frumoasă… Și vei avea mândria să-ți iei, cu Olguța și cu Monica, o îndoită revanșă — regională și femeiască — asupra bărbaților de felul meu, și asupra Muntenilor.
Doamna Deleanu privea în gol...