să-și arunce numele cu iz de cronici nespălaților pe care i-a biruit cu pumnii lui, ca o impertinentă. Așa da! Acela va fi stăpânul celorlalți, ca și strămoșii lui, dar altfel...
— Grigore, tu uiți că Dănuț va fi bogat...
— Nu uit deloc... Averea moștenită, e socotită ca o fericire căzută din cer, de poeți, dar de oameni teferi, nu. A! nu spun că sărăcia lucie e o fericire! Această pretenție o las religiei cu popi grași! Dar tot atât de mare primejdie ca și calicia, e averea de-a gata, pentru sufletul copiilor.
„Dragă Alice, bietu’ tatu-meu, eră un om care se ridicase numai prin puterile lui... N’ai teamă! Nu-s demagog, nici nu fac politică, nici nu-s snob de-a’ndoaselea! Vreau să-ți spun atât: tata a avut experiența vieții. Ei bine, știi ce ne spunea, el când eram mai mari? „Măi baeți, sănătoși sunteți; cap aveți: iacă-tă averea pe care v'o las. Dacă-ți ști să fiți oameni, îți lăsă nepoților mei mai mult decât vă las eu vouă, — dar cât v’am lăsat v’ajunge". Iată, Alice, singura avere cu adevărat mănoasă. Cealaltă — când e și moștenită pe deasupra — e bună pentru bacara, pentru șampanie... și mai târziu pentru doctori.
„Dănuț va fi bogat": te cred! Foarte bine! Numai că în clipa când iși va mânui singur averea, să fie atât de întreg, atât de călit, încât să aibă mândria că el singur ar fi fost în stare s’o adune așa cum au făcut și părinții săi, — și s’o prețuiască mai degrabă ca o dovadă și ca o amintire
