— Vai, Grigore! Se poate una ca asta! Dănuț intern?... Extern, firește.
— Iorgule, tu n’ai nimic de spus?
— Eu sunt de acord cu Alice. Chestia-i limpede ca apa.
— Deloc!... Ce vrâstă are Dănuț?
— Unsprezece ani; nu știi?
— Perfect. Vrasăzică e băiat.
— Copil.
— Nu-nu. Băiat. Și nenorocirea e că pentru tine va fi mereu copil.
— E natural. Sunt mama lui.
— Foarte frumos și lăudabil. N’am nimic de spus. Tu ești o mamă admirabilă.
— Tț!
— Și tocmai de asta ești primejdioasă pentru educația unui băiat.
— Vai!
— Ascultă, Alice, să lăsăm fleacurile. Să vorbim serios. E in joc viitorul singurului tău băiat, singurului urmaș al numelui nostru. Tu știi bine că-ți iubesc copii. Da sau ba?
— ...
— Eu copii n’am. M’a ferit Dumnezeu de căsătorie până acum, și de-acum înainte știu să mă feresc singur. Așa că toată afecțiunea mea... și restul, e pentru copiii voștri. Și singura mea bucurie — alții ar numi asta ideal; eu îs mai modest — e să-i văd oameni... mai vrednici și mai întregi decât noi. Și, slavă Domnului, nici noi nu suntem de lepădat.
— Și? — se impacientă doamna Deleanu.