pusese la colț. Inchizând ochii Dănuț o omorâse… suferise… și grăbit o înviase la loc, căci dacă mureà mama cine l-ar fi ertat! Nimeni nu bănuià tainele lui Dănuț, nici doctorul care-l știà pederost înlăuntru și’n afară. Subt pleoapele lui Dănuț, în adâncul lor, de acolo de unde vin lacrimile, se ascundeà ceva, ca un somn cu visuri, cum închideà ochii erà mai mare peste toți, chiar peste tata și mama. Pe mama o făcea împărăteasă, pe tata ori general ori mare sfetnic, pe Olguța ori copil de casă, ori o trimeteà la bucătărie.
Când le povestise Moș Gheorghe povestea lui „Ivan Turbincă”, Olguța ceruse moșului o turbincă la fel cu a lui Ivan.
— Dac’aș fi Sân-Petru, matale ți-ași da-o, duduița moșului!
— Dă-mi-o, Mos Gheorghe!
— De unde s’o iau?
— Dă-mi-o, Maș Gheorghe!
Olguța se înroșise de necaz. Dănuț tăcuse, cu ’n zâmbet pentru el, în ochi… Mai târziu, la lumina lumânărei, Dănuț își pipăise fruntea, privind-o în înnecul ciudat al oglinzii. O dezmierdase chiar, ca pe un dar. Acolo erà turbinca lui Ivan, în care încăpeà tot iadul și tot pământul. Mult se bucurase Dănuț, fiindcă nimeni — nici Olguța — n’aveà turbincă. Și nimeni nu știà că numai el o are, când închide ochii…
Dănuț simți deodată vântul și soarele in părul lui.
— Ce-i?
— Opriți, boerule, opriți… a căzut pălăria conașului.
