LA MEDELENI 205
Cu lampa intr’o mână și cu lingura de salată in cealaltă, doamna Deleanu îi aștepta pe scări, severă, ca o alegorie a Justiției casnice pentru acei care întârzie la mese.
— Poftim! Car cu boi vă mai lipsea! Domnule automobilist, acum se vine la masă, și așă?
— Păziți, c’o arunc pe Fița.
— Aii!
Doamna Deleanu se ghemui, ferindu-se. Mănușile lui Herr Direktor, purtaseră o clipă, groaznică poreclă. După mănuși sări din car Ali, gudurându-se frenetic.
- Am câștigat pariul, întreabă-i, — țipă Olguța avăntându-se din car pe-a doua treaptă in brațele domnului Deleanu.
- Adevărat?
- Veșnica ei pomenire!— intonă Herr Direktor.
— Uf! Slava ție Doamne!- răsuflă doamna Deleanu. Parcă am avut o presimțire: cataifu-i gata.
— Ura pentru cataif!
- Dar n’am să vi-l dau fiindcă vă faceți de cap.
— Patapum, bum... Dă-ni-l de sufletul lui Patapum, mamă dragă se jelui Olguța arătând moartea declamatorie a bassetului.
— Ce-avem la masă? — năvăli Dănuț scuturându-se ca un cățelandru scos din apă.
— Buna-sara, tante Alice... Olguța a împușcat broasca.
- Daa? Buna-sara, Monica. Hopa. Ți-i foame?
